După 30 de ani…


 

           Două clase au terminat în 1985 la „Industrial”, prezentul Colegiu Tehnic Rădăuţi. Clase numeroase, cu 38 şi 39 de elevi ai căror diriginţi au fost profesoara Elisaveta  Bejinariu şi regretatul profesor Ioan Dranca. Roman (Băleanu) Viorica, Prelipcean George şi Năstasi (Frunză) Gabriela s-au îngrijit de toate coordonatele întâlnirii de 30 de ani de la absolvire, adunând informaţii, coroborând date, făcând invitaţii şi ocupându-se de toate detaliile ce presupune un astfel de „travaliu”.

           Textul invitaţiei este sensibil şi plin de simţire: ”Ne-am zis la revedere într-o zi plină de lumină, soarele lui iunie ne încălzea sufletul, la fel ca emoţia despărţirii de un nou început. Frăgezimea vârstei ne balansa între entuziasm şi responsabilitate…” Cuvinte încărcate de sensuri şi  duioşie, care ilustrează dorinţa retrăirii ipostazelor adolescenţei, de a îmbrăca  haina luminoasă şi strălucitoare a liceanului de atunci.

           Ca la fiecare revedere, simptomele sunt acelaşi: emoţii, entuziasm, nerăbdare, curiozitate, câteva lacrimi, evocări, recunoştinţa declarată faţă de profesori, frânturi de amintiri şi o infinită dorinţă de comunicare, de reînnodare a prieteniilor, de plămădire a unor noi punţi, mai trainice.

            Organizarea fiecărei revederi presupune noi invenţii şi de această dată ineditul a constat în faptul că invitaţiile au fost însoţite de tablourile cu fotografiile de grup ale claselor şi cu numele fiecăruia. Astfel, revăzând chipurile, le-am asociat cu numele (pe cât posibil) şi apoi amintirile au început să reînvie tot mai pregnante şi mai sugestive. O idee excelentă, care, pentru profesori este binevenită, având în vedere faptul că, în mintea noastră, sunt amestecate mii de  chipuri şi mii de nume în mod aleatoriu. Toată lumea a beneficiat şi de un îndreptar cu adresele colegilor, însoţit de o colecţie bogată de fotografii din acea perioadă, adunate cu sârg din albumele personale, astfel că tabloul generaţiei să fie cât mai clar şi bine definit.

Ca de obicei, evenimentul a fost conceput în două partiţii: prima, la şcoală cu profesorii, alta într-un loc mirabil, în care natura s-a întrecut pe sine în a aduna la un loc atâta farmec şi frumuseţe, submerse într-un verde de mai timpuriu.    

                Sentimentul dominant la şcoală a fost emoţia înmiită. 30 de ani este o cifră respectabilă pentru o generaţie, timp în care s-au clădit caractere, cariere, familii. Profesorii s-au bucurat de prilejul de a fi alături, într-un moment în care se face bilanţul împlinirilor. Dacă la întâlnirile de 10 ani, toată lumea vorbeşte de carieră, la următoarele revederi se vorbeşte de familie, copii, nepoţi. Şi ce este mai important decât familia, locul în care ne simţim împliniţi, fericiţi alături de cei pe care îi purtăm zilnic cu noi în inimă.

Generaţia lui 1985 este un sistem de referinţă privind bunul simţ cu care era înzestrată, cu disponibilul pentru studiu, seriozitatea şi maturitatea de care dădea dovadă în relaţiile cu şcoala, profesorii, părinţii, colegii. Iată, astăz,i toate aceste calităţi se regăsesc în succesele repurtate şi au stat mereu la temelia înfăptuirilor personale.

Profesorii care au putut să participe la eveniment au fost: Bejinariu Petru, Bejinariu Elisaveta, Rei Traian, Olaru Georgeta, Cojocaru Ioan, Saviuc Magdalena, Coroamă Valeria, Grigore Nicolae, Botezat Adrian, Mictar Ioan, Covali Nicolae,Tcaciuc Ioan. Alocuţiunile acestora au remarcat, ca un numitor comun, reuşita în viaţa de familie şi realizările personale ale participanţilor, fiind făcute urări de sănătate şi bucurie pentru acumulările sufleteşti şi nu numai.  

Ca diriginte, trebuie adus în prim-plan şi memoria domnului profesor Dranca Ioan, o personalitate interesantă şi complexă, care faţă de elevi arbora un aer academic şi intransigent, fiind fidel principiilor sale, iar în prezenţa colegilor de cancelarie era de o exuberanţă debordantă, plin de umor, cu o mare pasiune pentru drumeţii şi călătorii, mare iubitor de natură.  Sperăm că de acolo de unde a plecat, de la capătul curcubeului, vede cât de mult ne lipseşte şi poate se bucură de faptul că este considerat prezent la revedere.

Finalul întâlnirii de la şcoală (şi al acestui articol) a revenit domnului profesor Rei Traian, profesor de limba română, care a ales o poezie din ultimul volum al domniei sale. Ipostaziază omul în trei momente din viaţă,  abordând ideea filozofică a existenţei raportată la suma faptelor.  Bătrânul spune:  pentru mine, de un timp, se potriveşte tot mai mult verbul „am fost”. Uneori însă mă întreb oare chiar am fost, am fost cu adevărat când am crezut că sunt? Din păcate, verbul „voi fi” îşi va pierde tot mai mult înţelesul. Maturul se gândeşte: în mod normal, mă defineşte verbul „sunt”. Forma „voi fi” n-ar trebui să pară o vorbă goală. Nu-mi dă însă pace, de o vreme, întrebarea dacă voi avea ce privi când voi rosti cuvintele „am fost”. Tânărul se înfioară: în mine îşi toarnă dorurile neîmplinite celelalte vârste şi îşi pun toate aşteptările vorbele „voi fi”. Voi putea oare duce povara verbului „sunt”, ca să nu roşească în mine duioasele cuvinte „am fost”?

 

Georgeta Olaru